This project has been funded with support from the European Commission. This publication [communication] reflects the views only of the author, and the Commission cannot be held responsible for any use which may be made of the information contained therein.

Acest produs reflectă punctul de vedere al autorilor, iar Comisia Europeană nu poate fi considerată responsabilă pentru folosirea vreunei informaţiilor conţinute în acest document.

Bum  bum – Adolescenţa e aici

Modalităţi de a deveni prietenul adolescentului

SYLLABUS

INDEX

Tema nr. 1: Familia şi ciclul vieţii

Tema nr. 2: Diferite tipuri de abilităţi parentale

Tema nr. 3: Comunicarea

Tema nr. 4: Cum să ne  construim încrederea în copiii noştri

Tema nr. 5: Adoptarea unei atitudini positive în faţa dificultăţilor prin care trec copiii

Tema nr. 1

a. Titlu : Familia şi ciclul vieţii

b. Scop : Înţelegerea provocărilor din viaţa fiecărei familii

c. Obiective:

- Stabilirea stadiilor pentru întregul curs

- Trecerea în revistă a transformărilor emoţionale din adolescenţă

-          Conştientizarea diferitelor faze din ciclul vieţii

d. Grupul ţinţă: Părinţi cu adolescenţi

e. Durata: 90 minute

f. Facilitat de : preferabil de un terapist sistematic

g. Materiale:

·         conţinutul material al cursului – suportul theoretic în corelaţie cu subiectul propus:

·         flipchart; markere, hârtie A4, computer

h. activităţi

Scopul acestei discuţii este să-i conştientizeze pe adolescenti şi pe părinţii lor de dificultăţile adolescenţei, ca perioadă de tranziţie.

Cereti fiecărui participant la curs să facă un arbore genealogic care să-I includă şi pe bunici. Apoi invitaţi-i să menţioneze dificultăţile de comunicare dintre membrii familiei (de ex. probleme legate de diferenţele de opinii ale adolescenţilor si părinţilor faţă de timpul liber, cum afectează ele cuplul, amândoi părinţii sunt de accord? Dacă  este vorba de o familie monoparentală, bunicii au vreun cuvânt de spus în luarea deciziilor?) Cum afectează această perioadă tranzitorie a adolescenţei pe participanţii la curs? Cum rezolvă problemele ivite?

După ce fişa este completată, cereţi grupului să împărtăşească experienţele proprii şi să creeze o discuţie. Cereţi participanţilor la curs să-şi păstreze  foile A4 şi să se întoarcă la acestea la sfârşitul cursului, în speranţa că acest curs va reuşi să clarifice dificultăţile pe care le întâmpină după cele cinci întâlniri ale grupului.

i. Conţinuturi

Clasa socială şi baza culturală sunt în stânsă interdependenţă; ambele joacă un rol vital în modul în care familia interacţionează de-a lungul ciclului vieţii. Perioadele ciclului vieţii pot varia de la familie la familie în funcţie de specificul cultural, de tradiţii , ritualuri şi ceremonii care marchează viaţa.

Diferitele perioade din viaţa familiei solicită anumite sarcini specifice pentru stadiul de dezvoltare al fiecărui membru al familiei. Unele sarcini sunt universal valabile (de ex. ataşamentul infantil faţă de cel care poartă de grijă copilului), în timp ce unele vor depinde de legătura culturală a familiei (de ex. dezvoltarea identităţii  individuale, mai puţin comună în culturile în care comunitatea e mai importantă decât personalitatea fiecărui individ).  

Făcând abstracţie de structura sau compoziţia sau moştenirea culturală, progress prin anumite evenimente sau faze uşor de prezis (cum sunt căsătoria, naşterea primului copil, plecarea copiilor de acasă, moartea bunicilor), fiecare stadiu este precipitat de evenimente particulare din viaţă, care cer schimbări şi noi adaptări. Aceste interludii pot apărea din cauza unei schimbări majore în compoziţia familiei (de ex. naşterea de gemeni) sau probabil a unei creşteri a autonomiei (un membru al familiei începe să meargă la grădiniţă, intră în adolescenţă, se mută de acasă).  În alte cazuri, factori externi pot deveni stresanţi sau pot solicita familiei noi adptări: mutarea într-o altă comunitate, o schimbare în carieră, sau în circumstanţe economice. Relaţiile familiale, cele între părinţi şi în cadrul  membrilor familiei, toate traversează un process de tranziţie, de-a lungul ciclului de viaţă familial.

Tabelul de mai jos propune o serie de stagii discrete, începând din momentul în care tânărul adult părăseşte casa părintească.

Ciclul vieţii familiale	Prcese emoţionale ale tranziţiei – principii cheie
Mutarea de acasă ca adult tânăr.	Acceptarea responsabilităţilor emoţionale şi financiare pentru sine însuşi.
Unirea familiilor prin căsătorie; noul cuplu   Familiile cu copii mici.	Acceptarea conştientă a noului system     Acceptarea noilor membri în system
Familiile cu adolescenţi.	Creşterea flexbilităţii în familie vizând independenţa copiilor şi implicarea bunicilor.
Plecarea copiilor şi mutarea lor.	Acceptarea “intrărilor” şi “ieşirilor” din sistemul familial
Familiile în vârstă.	Acceptarea cedării rolurilor.

Cele mai întâlnite probleme de dezvoltare pe care le au familiile cu adolescenţi sunt:

·         Schimbarea relaţiilor părinte – copil care să permită adolescenţilor să iasă şi să intre în sistem

·         Centrarea pe problematica statutului marital şi a carierei

·         Schimbarea mentalităţilor făţă de grija pentru generaţia mai în vârstă

A face faţă adolescenţei

Când copiii ajung la adolescenţă, familia trebuie să faţă unei noi provocări organizaţionale, în special  vizând autonomia şi independenţa. Părinţii nu mai sunt în stare să menţină o autoritate completă, dar nici nu pot să renunţe la ea. Acum familia nu mai are de a face cu intrările şi ieşirile din sistem, ci mai degrabă cu restructurarea profundă a  procesului de interacţiune dintre membrii săi, totul spre a permite o mai mare independenţă adolescentului. Sarcina devine cu atât mai dificilă în familiile de imigranţi, în care tendinţa normală a adolescentului spre reorientare comportamentală este accelerată de asimilarea lui de fluxul societăţii, în timp ce părinţii continuă să adere la valorile tradiţionale ale autorităţii şi  controlului parental.

Schimbarea regulilor, fixarea limitelor şi renegocierea rolurilor, toate sunt necesare ca adolescenţii să caute o mai mare siguranţă de sine, dependentă mai puţină faţă de părinţi şi mai mult de adevărata cultură ca ghid şi suport. Adolescenţii trebuie să găsească propriul echilibru interior, căutându-şi o identitate şi începând să-şi  stabilească autonomia faţă de familie. Adolescenţii care rămân infantili şi dependenţi sau izolaţi şi depărtaţi de familie reprezintă o problemă a sistemului familial. Familia se adaptează greu şi la situaţiile cînd adolescenţii părăsesc prea repede locul copilăriei. Părinţii trebuie să se adapteze şi la schimbările rapide de comportament social şi sexual. Părinţii cu mai mulţi copii au de rezolvat în acelaşi timp problemele cu care se confruntă fiecare în funcţie de perioada de dezvoltare la care se află. Răzvrătirile sunt dese – în atitudine, îmbrăcăminte, droguri, infracţionalitate, comportamente indecente, tatuaje, inele in nas sau pe corp – ca o încercare de a se dezice de regulile parentale.

Tema nr. 2

a. Titlu: Stiluri parentale

b. Scop: Înţelegerea diferitelor stiluri parentale.

c. Obiective:

- identificarea diferitelor stiluri parentale: autoritar, democratic, permisiv;

- identificarea caracteristicilorcreşterii copiilor, în relaţie cu diferite stiluri parentale;

d. Grup ţintă: Părinţi cu adolescenţi

e. Durata: 90 minute

f. Facilitat de: psiholog

g. Materiale necesare:

• support de curs teoretic
• flipchart, markere, foi A4, calculator,

h. Activităţi:

Activitatea 1

1. Oferiţi câteva informaţii, cum ar fi definiţii, cum să identifice un stil parental, presentând diferitele stiluri parentale (autocratic, democratic, Laisse Faire).

2. Cereţi părinţilor să-şi identifice propriul stil parental şi discutaţi despre posibilele reacţii ale copiilor în legătură cu aceasta.

3. realizaţi un chestionar după care vă puteţi orienta în stabilirea unui stil parental, pe care părinţii grup ţintă îl vor completa.

4. Comparaţi primul răspuns, de la începutul activităţii, legat sde stiluri parentale, cu interpretarea chestionarului. Făcând aceasta, părinţii vor reflecta asupra stilului lor parental şi vor reflecta asupra comportamentului lor faţă de adolescent.

Variantă de activitate 2:

1. Formatorul poate oferi patru exemple de povestioare despre familii, care ilustrează diferite stiluri parentale.

2. Prezintă aceste poveşti părinţilor şi îi împarte în grupe, cerându-le să găsească elemente care caracterizează un anumit tip de stil parental, stimulând discuţii.

3. Se desemnează un lider de grup care prezintă audienţei caracteristicile stilului parental găsite.

4. În cadrul discuţiei, li se cere părinţilor să identifice propriul lor stil parental şi să reflecteze asupra aspectelor pozitive şi negative ale fiecărul stil. 

Variantă de activitate 3:

1. Se creează un joc de rol, pentru a dmonstra un anumit stil parental, sau se prezintă un film, referitor la diferite stiluri parentale.

2. Se cere părinţilor să reflecteze asupra filmului,  evidenţiind cum ar reacţiona ei înşişi în anumite situaţii, de asemenea evidenţiind aspectele pozitive şi pe cele negative ale acelr comportamente.

Variantă de activitate 4

1. Se creează patru studii de caz care conţin fiecare o problemă de rezolvat în cadrul familiei, implicând diferite stiluri parentale.

2. Se împarte grupul în patru subgrupe, cerându-le să găsească împreună o rezolvare a problemei.

3. Se cere părinţilor să refacă grupul mare, prezentând rezultatul discuţiilor, concluziile referitoare la diferitele stiluri parentale, precum şi modalităţi de rezolvare a problemelor, de către părinţi.

i. Conţinuturi:

A fi părinte presupune o activitate complexă, ce include diferite tipuri de comportamente specifice, care lucrează împreună şi individual, ca să influenţeze dezvoltarea copilului.

Numeroase scrieri de specialitate au evidenţiat faptul că practicile specifice părinteşti sunt mai puţin importante în a prezice viitorul copilului. Mulţi cercetători care au descris situaţia de a fi părinte s-au axat pe conceptul de stiluri parentale iniţiat de Diana Baumrind. Construcţia unui stil parental este folosită pentru a controla variaţiile normale ale situaţiilor de a fi părinte, în ceea ce priveşte controşul şi socializarea copiilor lor (Baumrind, 1991).  Există două puncte critice în înţelegerea acestei definiţii. Primul este acela că stilul de părinte înseamnă variaţiile normale ale părintelui, în ceea ce priveşte comportamentul. Cu alte cuvinte, tipologia stilului de părinte dezvoltată de Baumrind ar trebui să nu fie înţeleasă ca devieri ale comportamentului părintesc, cum ar fi în cazuri de abuz sau neglijenţă în casă. În al doilea rând, Baumrind consideră că normalitatea părintească se învârte în jurul noţiunii de control.  Deşi părinţii pot să difere în ceea ce priveşte modul cum încearcă să-şi controleze sau să-şi socializeze copiii şi cât de departe merg cu aceasta, se consideră că rolul primordial al tuturor părinţilor este să influenţeze, să înveţe şi să-şi controleze copiii. Stilul de părinte cuprinde două elemente foarte importante: responsabilitatea părintească şi cerinţele părinteşti (Maccoby & Martin, 1983). Responsabilitatea părintească (are în vedere de asemenea la căldură şi suport părintesc) se referă la modul în care aceştia, părinţii,  în mod intenţionat şi individual au un comportament suportiv, apropiat, interesat, faţă de nevoile – fie ele şi speciale – şi cerinţele copilului (Baumrind, 1991, p. 62). Cerinţele / pretenţiile parentale (care de asemenea ţin de control) se referă la acele cerinţe / pretenţii care îi fac pe copii să se integreze în familia ca unitate, la acele cerinţe exprimate cu maturitate, care îi disciplinează, la modalităţile de a-i face ascultători (Baumrind, 1991, pp. 61-62).

Mai multe materiale:

http://www.athealth.com/Practitioner/ceduc/parentingstyles.html

http://www.aboutourkids.org/aboutour/articles/parentingstyles.html#relatedarticles

http://en.wikipedia.org/wiki/Parenting_styles

Tests on parenting styles

http://www.activeparenting.com/parentquiz.htm

j. Evaluare

·         Consideraţi că acest curs a fost util?

·         Reflectaţi asupra stilului dv. parental, asupra a ceea ce vă place şi ce nu vă place din stilul dv. parental.

·         Ce interferenţe sau concluzii puteţi evidenţia în legătură cu tipul de părinte care aţi vrea să fiţi?

·         Care sunt reacţiile copilului dv. în ceea ce priveşte stilul dv. parental?

Tema nr. 3

1. Titlu: Cum să îmbunătăţeşti comunicarea în familie

2. Scop: Crearea unei comunicări reciproce între adulţi şi adolescenţi

3. Grup ţintă: Băieţi şi fete de la 11 la 16 ani

4. Durata: 1 întâlnire, 2 ore şi jumătate

5. Propunător: formator, psiholog

6. Material: flipchart, videoproiector

7. Activităţi: film, jocuri de rol, comparaţii directe

8. Conţinuturi: dezvoltarea şi îmbunătăţirea stimei de sine şi a identificării  caracteristicilor propriei afecţiuni, experienţe şi nevoi. Strategii de comunicare. Limbajul non- verbal. Modelarea relaţională şi comunicaţională.

9. Evaluare: Tipuri dinamice de activităţi – diagrame şi ţinte

Tema nr. 4

a. Titlu: Educarea încrederii în sine a adolescentului

b. Scop: să-I ajute pe părinţi să înţeleagă mai bine comportamentul copiilor lor la această vârstă

c. Obiective:

·         să-i familiarizeze pe părinţi cu importanţa construirii unei imagini de sine pozitive a copilului

·         să-i determine să conştientizeze rolul lor în crearea acestei imagini de sine.

·         să le ofere câteva soluţii practice, concrete în relaţie cu copiii lor.

d. Grup ţintă: 20 părinţi cu adolescenţi

e. Durata: 90 minute

f. Facilitat de: un instructor pentru educaţia părinţilor

g. Material:

·         suport de curs – teoretic

·         flipchart; markere; foi A4;

·         post-its.

h. Activităţi:

·         Spargerea gheţii – facem cunoştinţă

·         Facilitarea de discuţii pe marginea temei propuse, prin selectarea unora dintre problemele prezentate

·         Brainstorming: ce este imaginea de sine?

·         Discuţii: ai încredere în tine însuţi? Când crezi că ai încredere în tine însuţi? Cum te simţi când nu ai încredere în tine însuţi?

·         Poveste – Imaginea de sine (Anexa 1)

·         Steaua evaluării (Anexa 2) Dacă aş fi un lucru / o culoare / o floare / un instrument muzical..., aş dori să fiu....

i. Conţinuturi:

IMAGINEA DE SINE A COPILULUI

Imaginea de sine este modul în care o persoană se simte şi gândeşte

despre calităţile şi defectele sale. Abilitatea de a se evalua corect şi realist, de a fi capabile să se accepte şi să se aprecieze aşa cum este, de a-şi cunoaşte realist potenţialul şi limitele personale defineşte imaginea de sine. Aceasta se dezvoltă pe parcursul vieţii, din experienţele pe care copilul le are cu celelalte persoane, din activitatea pe care le realizează şi la care participă. Experimentele din timpul copilăriei au un rol esenţial în dezvoltarea imaginii de sine.

            Astfel, succesele şi eşecurile din copilărie, precum şi modalităţile de reacţie a copilului la acestea definesc imaginea pe care o are copilul despre ele.

            În zilele noastre, cel mai des folosit comportament este agresivitatea. Numeroasele filme, reclame, jocuri nu fac decât să ofere copiilor o părere deformată despre ceea ce este bun, plăcut, frumos.

            Dacă în trecut, în basmele tradiţionale agresivitatea şi lupta era cât mai mult posibil evitată, sau limitată la lupta dintre cei doi exponenţi ai puterii, binele şi răul, astăzi aproape toate emisiunile sau acţiunile la care copiii sunt martori încep cu răutatea şi sfârşesc cu agresivitatea.

            Ce fel de imagine de sine proiectează ele?

            Chiar şi cele mai nevinovate emisiuni TV sunt pline de răutate. Începând cu mult-vizionatele desene animate cu Tom şi Jerry şi terminând cu filmele ce au ca protagonişti marii şi admiraţii actori Van Dame, Arnold Swarzenneger, totul musteşte de agresivitate.

            Suntem îndreptăţiţi şi ne întrebăm: încotro se vor îndrepta copiii noştri?

            Vom porni incursiunea pe tema imaginii de sine şi agresivităţi încercând să răspundem la întrebări nerostite, dar prezente în sufletul fiecăruia.

·         Ce numesc părinţii agresivitate?

Dacă întrebăm un părinte ce înţelege prin acest cuvânt, probabil va

răspunde: muşcă, loveşte. sâcâie, e obraznic, ţipă, sparge, vorbeşte urât, bate din picior, trânteşte uşa, înjură, mormăie, etc.

            De remarcat că aproape toţi părinţii consideră comportamentul agresiv drept negativ şi intervin prin educaţie în astfel de situaţii. De cele mai multe ori la agresivitate răspund cu agresivitate.

·         Ce părere au părinţii despre comportamentul agresiv?

Depinde de vârstă. Cu cât copilul este mai mic, cu atât e mai trecut cu

vederea în comportament agresiv. Felul în care părinţii judecă comportamentul agresiv al copilului lor ţine de condiţiile în care trăiesc, de mediul, anturajul în care se învârt, de propria lor educaţie. În diferite situaţii, părinţii pot fi diferiţi afectaţi de agresivitatea copilului. De asemenea, în astfel de situaţie, un comportament agresiv, este  sau nu acceptat. Uneori diferenţele se referă la sex. Un tânăr într-o dispută e considerat „bărbat, pe când o fată în aceeaşi situaţie e imediat discreditată.

·         Cum reacţionează părinţii faţă de comportamentul agresiv?

Depinde de educaţia părintelui, de statutul său social, de propria-i imagine de sine, de relaţia pe care o are, cu copilul, de moment, de anturaj, de gravitatea sau frecvenţa acestui comportament. Majoritatea părinţilor reacţionează imediat. Prea adesea însă sunt dispuşi să caute cauza, motivul unui comportament agresiv.

·         Cum apare agresivitatea? Care e originea ei?

Tratatele de specialitate au depistat trei teorii despre originea

agresivităţii.

-          agresivitatea înnăscută. Susţinătorii acestei teorii consideră că toţi ne

naştem cu impulsuri agresive şi că ele trebuie consemnate, altfel, sentimentele negative acumulate pot să explodeze la un moment dat. De câte ori fiecare dintre noi, n-a simţit nevoia să izbească ceva, să spargă o farfurie, măcar să scoată limba, dacă nu să înjure?

-           Agresivitate născută din frustrare. Cei care susţin această teorie

consideră că fiecare om care este împiedicat să-şi îndeplinească o necesitate devine frustrat. Reacţia sa la frustrare este aproape instinctuală

-          agresivitatea învăţată. Această teorie pleacă de la ideea că fiecare

comportament, deci şi cel agresiv, este învăţat în timp. La baza acestei teorii – teoria învăţării sociale – se află procesul învăţării prin imitarea exemplului.

Unele dintre comportamente sunt învăţate în familie. Exemplul dat de

părinţi prin felul în care îşi exprimă supărarea, frica, dezamăgirea se poate regăsi la copilul lor. Dacă părinţii îşi pălmuiesc des copiii, există posibilitatea ca şi copiii să lovească. Sunt părinţi care trântesc uşile şi ţipă dacă sunt supăraţi. Aceeaşi înclinaţie o putem vedea şi la copiii acestora.

Copiii îşi însuşesc comportamentul agresiv şi de la prietenii de joacă, de

la colegii de şcoală, de la persoane pe care le consideră importante.

În majoritatea cazurilor, principalii educatori şi corectori sunt părinţii. În

cazul agresivităţii înnăscute, părinţii ar trebui să permită „descărcarea” inocentă a sentimentelor negative ale copiilor. Aceştia ar trebui să le ofere posibilitatea practicării unui sport, pot să discute cu copiii sentimentele negative, pot să-i lase să distrugă lucruri fără importanţă, să le ofere spaţiu să zburde şi să se caţere, să-şi consume surplusul de energie.

            În cazul agresivităţii bazate pe frustrare, părintelui şi revine rolul cel mai important. Părinţii impun o groază de reguli şi interdicţii care determină frustrări. Se impune aşadar stabilirea de reguli de comun acord, eventual reguli şi pentru părinţi, care să fie respectate de ambele părţi, şi alte posibilităţi de a-i învăţa pe copii cum să reacţioneze când sunt frustraţi, să numere până la 10, să iasă afară, să alerge, etc. S-a spus că „Dumnezeu i-a creat pe copii mici, pentru ca atunci când ne scapă de sub control, să-i luăm sub braţ şi să le impunem o pauză.

            În cazul agresivităţii învăţate, părinţii trebuie să facă apel la toate capacităţile de canalizare a energiei copilului spre lucruri folositoare. Uneori acţionăm noi înşine agresiv, fără să ne dăm seama şi devenim modele foarte lesne de imitat. Spunem cu nevinovăţie că ne seamănă leit. Vina este numai a noastră. O formă de agresivitate este şi cea verbală, cearta. Există şi comportamente agresive ale copiilor, doar din nevoia de a fi luaţi în seamă. Uneori copiii devin agresivi fiindcă au sentimentul că nu au fost auziţi sau văzuţi.

            10 SFATURI PRACTICE

1)    Faceţi-vă timp să ascultaţi. A găsi timp pentru a vă asculta copiii este mult mai important decât dacă a-i duce la timp la meci.

2)    Luaţi cunoştinţă de nevoile copiilor voştri. Când copiii nu ştiu ce să facă, deseori uită cum aţi vrea să se comporte.

3)    Ajutaşi-vă copiii să-şi dezvolte stima de sine încurajându-l să-şi dezvolte un talent special, un hobby, discutând cu el despre ceea ce îi place.

4)    Încurajaţi-l ori de câte ori se simte nesigur. Spunându-i cât de mândru sunteţi de el, se va simţi important.

5)    Faceţi-vă copilul să se simtă valoros pentru ceea ce este şi nu numai pentru ceea ce a realizat sau pentru performanţele şcolare.

6)    Daţi-i dreptate copilului dumneavoastră atunci când are. Copilul nu are nevoie de părinţi perfecţi, ci de părinţi care să-şi asume responsabilitatea propriilor greşeli.

7)    Căutaţi prilejul de a-i arăta copilului o nouă imagine despre el însuşi atunci când simţiţi că trebuie. Puneţi-l într-o situaţie în care să se poată vedea şi singur altfel.

8)    În loc să criticaţi, ar trebui să subliniaţi ce ar trebui făcut.

9)    Hotărâţi împreună ce vă place şi ce nu vă place într-un anumit comportament, fără a eticheta.

10) Fiţi prietenul copilului dumneavoastră „Prietenia este mâna care şterge lacrima când viaţa te doare”

Oferiţi copiilor dumneavoastră alternative:

·         CEARTA

De ce trebuie să te cerţi?

1)    Ca să te răzbuni.

2)    Ca să faci pe cineva să dea de bucluc.

3)    E haios să te răţoieşti.

4)    Să nu se mai lege alţii de tine după aceea.

5)    Ca să-ţi faci cheful.

6)    Ei au început primii.

7)    E amuzant să faci pe durul. Te distrezi.

8)    Ca să scoţi pe cineva din sărite.

De ce nu e bine să te cerţi?

1)    Dacă persoana e importantă, îţi pare rău.

2)    Poţi să dai de necaz, cu părinţii, profesorii.

3)    Creezi o proastă imagine.

4)    Poţi jigni.

5)    Poţi fi bătut, jignit.

6)    Cearta ar putea degenera.

7)    Nu mai poţi să te concentrezi la lecţii.

8)    Nu-ţi dă satisfacţii decât de moment.

POVESTE (Anexa 1)

            O poveste ne spune că un împărat s-a dus într-o zi în grădina sa şi a găsit toate plantele ofilite şi uscate.

            L-a întrebat pe stejarul care stătea în apropierea porţii care era problema. A aflat că stejarul se săturase de viaţă şi voia să moară din cauză că nu putea să fie la fel de înalt şi de frumos ca pinul. La rândul său pinul era foarte nemulţumit de faptul că nu putea să facă struguri, aşa cum făcea viţa de vie.

            Viţa de vie să-şi ia viaţa din cauză că nu putea să stea la fel de dreaptă şi să facă roade la fel de frumoase ca şi piersicul. Muşcata era şi ea nemulţumită de faptul că nu era tot atât de înaltă şi de înmiresmată ca şi liliacul; şi aşa mai departe, toate plantele din grădină aveau un motiv pentru a fi nemulţumite.

            Ajungând în dreptul unei micuţe panseluţe, regele o găsi cu faţa strălucindu-i de viaţă şi de bucurie, aşa cum fusese întotdeauna. „Ei, panseluţo, mă bucur că în mijlocul acestei descurajări pot să găsesc o floricică curajoasă. Nu pari a fi câtuşi de puţin nemulţumită de viaţa ta.”

            „Nu. Poate că nu sunt o floare prea însemnată, dar cred că dacă ai fi vrut să ai un stejar, un pin, un piersic sau un liliac, ai fi plantat unul dintre aceştia. Dar ştiu că ai vrut să ai o panseluţă, şi de aceea sunt hotărâtă să fiu cea mai grozavă panseluţă care poate exista.”

Tema nr. 5

a.Titlu: Abordarea într-un mod pozitiv a dificultăţilor de abuz şi violenţă cu care se confruntă adolescenţii – A înţelege violenţa

b. Scop: să înţeleagă şi să facă faţă problemelor legate de violenţă

c. Obiective:

- să înţeleagă diferite tipuri de violenţă.

- să cunoască şi să dobândească abilităţi de a-i ajuta pe adolescenţii care se confruntă cu astfel de situaţii

d. Grup ţintă: Părinţi cu adolescenţi

e. Durata: 90 minute

f. Facilitat de: Psihog Educator

g. Materiale:

·         suport de curs cu conţinut teoretic, în legătură cu tema propusă

·         flipchart, markere, foi A4, computer

h. Conţinut:

Violenţa /agresivitatea nu e totdeauna uşor de definit. Un copil / adolescent poate să aibă de-a face cu atacuri de violenţă, care pot fi:

·         fizică: lovituri, îmbrânciri, agasări, sau alte forme de violenţă sau ameninţări

·         verbală: porecle, sarcasm, răspândirea de informaţii false, ameninţări, tracasări

·         emoţională: excludere (trimitere de acasă), ridiculizare, umilire.

Bineînţeles că violenţa / agresivitatea cuprinde cel mai adesea un amestec de astfel de tipuri enumerate, şi implică de cele mai multe ori şi alţi copii, fie în calitate de martori, fie activ. Atacurile repetate pot creşte în intensitate, ca efect asupra celui agresat. Agresivitatea emoţională, cum ar fi ridiculizarea sau excluderea, sunt mai des întâlnite decât agresivitatea fizică şi judecând după cele afirmate de adolescenţi, acestea pot deveni cel mai ficil de suportat, ca şi abuz emoţional, dar şi cel mai greu de dovedit. Noi modalităţi de cruzime urmează acestui tip de agresivitate, cum ar fi fotografii, e-mailuri, website-uri, în care predomină agresivitatea, numite mai nou agresivitate cibernetică / informatică.

Copiii care sunt abuzivi par să fie focalizaţi pe o prezumtivă caracteristică a copilului (ca tipologie comportamentală). Oricum, trebuie remarcat faptul că pretinsa ”diferenţă” ca şi comportament a acestora nu este neapărat punctul de plecare în agresivitate, aceştia se joacă “de-a puterea” în orice mod pot. Copiii care sunt buni, remarcaţi, sunt adesea agresaţi, aşa cum sunt şi cei cu probleme de învăţare; copiii înalţi sunt agresaţi, dar şi cei scunzi. Agresivitatea este adesea:

·         rasistă: luarea în derâdere, ridiculizarea, grafiti

·         sexuală: un contact fizic nedorit, sau comentarii abuzive

·         homofobică: orice acţiune ostilă sau ofensivă faţă de homosexuali / lesbiene sau bisexuali, sau faţă de cei care au astfel de înclinaţii

·         abuzul faţă de cei vulnerabili. De exemplu, copiii cu dizabilităţi fizice, cu autism, sau cu cerinţe educative speciale. De asemenea specialiştii au văzut agresivitate în comportamentul celor care au avut un deces în familie.

Agresivitatea persistentă poate degenera în / conduce la:

·         depresii

·         scăderea stimei de sine

·         scăderea randamentului şcolar

·         izolare, ruşine

·         tentativă de suicid

Caracteristici ale  agresivităţii

Cercetătorii au descoperit două tipuri de adolescenţi implicaţi în acte de agresivitate şi abuz. Primul tip sunt cei care victimizează / abuzează pe alţii. Al doilea tip sunt victimele, sau cei care sunt ţinta acestui tip de comportamente. În unele cazuri, agresorii devin victime şi vice versa. Ca şi caracteristici demonstrate, există similarităţi şi diferenţe între ambele tipuri semnalate. 

Comparativ cu  adolescenţii care nu au de-a face cu agresivitatea, cei care agresează:

·         să aibă dificultăţi în a accepta criticile

·         se gândesc la un nivel foarte înalt despre propriul sine (infatuaţi)

·         au nevoie să fie în centrul atenţiei

·         au tentaţii de a consuma alcool şi droguri în mod excesiv

·         se află în risc crescut de a se autovictimiza (aproape 50% dintre agresori sunt la un moment dat şi victime)

·         se află în risc crescut de a avea probleme de sănătate mentală, precum deficienţe de hiperactivitate, dezordine mentală

·         tind să devină cazuri antisociale la vârsta adultă

·         tind să utilizeze violenţa în relaţiile cu alţii

·         tind să se afle în conflict cu legea

Comparativ cu  adolescenţii care nu au de-a face cu agresivitatea, victimele / agresaţii:

·         se află în risc crescut de a avea probleme de sănătate mentală, cum ar fi depresia, durerile de stomac, durerile de cap

·         absentează de la şcoală de teama de a fi agresaţi

·         continuă să experimenteze niveluri înalte de anxietate la vârsta adultă

·         au un nivel scăzut de încredere în sine

·         simt că altcineva trebuie să deţină controlul asupra vieţii lor

Cum să fie ajutaţi

Adulţii care trăiesc în preajma adolescenţilor, sau cei care lucrează cu adolescenţi trebuie să ştie cum să oprească fenomenul abuzului şi agresivităţii. Sugestiile experţilor care lucrează cu tinerii sunt prezentate în cele ce urmează:

·         Învăţaţi-i pe adolescenţi că violeţa nu e niciodată o modalitate acceptabilă de a rezolva problemele sau de a atrage atenţia din partea celorlalţi. Definiţi exemple de comunicare paşnică în timpul momentelor conflictuale.

·         Încurajaţi-i pe adolescenţi să folosească cuvintele în rezolvarea divergenţelor, atât cu prietenii, cât şi adunci când au de-a face cu adulţii. Lăudaţi-i când fac acest lucru.

·         Asiguraţi-vă că toţi au înţeles sensul noţiunii de abuz / agresivitate / violenţă. De cele mai multe ori comportamentul agresivcontinuă din simplul motiv că adulţii sau adolescenţii nu înţeleg exact până la ce punct un comportament este considerat agresiv. Fiţi clari asupra regulilor şi consecinţelor nerespectării lor, acasă, la şcoală, în alte activităţi.